Cum am devenit ecoprofitor

În lumea de azi, pare imposibil să ne mai schimbăm felul de a fi. Iar poluarea pare o dramă pe care suntem nevoiți să o acceptăm, deoarece inerția lucrurilor nu poate fi oprită. Însă nu este așa. Oricine poate deveni ecoprofitor - dacă nu este deja.

fii ecoprofitor - editorial oraan

Încet, dar sigur, ne pregătim pentru o nouă revoluție mondială: renunțarea la combustibilii fosili. La cărbuni, la petrol și la gaze naturale. Resurse care alimentează de peste 150 de ani așa-zisa ”Revoluție Industrială”, ale cărei efecte conexe (de la poluare până la inechitatea dintre nații) au fost ascunse de sclipitorul consumerism și de nemaipomenitele boom-uri economice.

Așa-zisa evoluție tehnologică de până acum ne-a orbit în așa hal, încât aproape că era să nu observăm cât de mult ne-am tăiat craca de sub picioare. Dar uite că umanitatea se trezește încet la realitate. Și descoperă, cu stupoare, că omul, care se crede stăpânul absolut al planetei, seamănă mai mult cu un virus: își distruge mediul înconjurător în timpul dezvoltării.

Oare ne putem schimba? În bine?

Mă uit retrospectiv la viața mea. Și constat, cu tristețe, dar și cu revoltare, că în circa două decenii resursele de apă au fost afectate iremediabil (am ajuns să cumpăr apă îmbuteliată și să mi se pară normal acest lucru?!). Fructele și legumele gustoase din care mă înfruptam când eram mic acum au gust de plastic, carnea e plină de E-uri și de chimicale. Hainele, electronicele, uneltele sunt din ce în ce mai proaste, dar sunt lăudate ca fiind din ce în ce mai bune.

Viața a devenit un iureș din care nu prea mai reușesc să înțeleg decât nevoia de bani, dorința de a avea timp liber și presiunea în creștere a nevoii de a fi mai competitiv, mai eficient, mai bun, mai tare decât celălalt… Comunicarea cu ceilalți este mai facilă, dar contactul interuman mai rar. Informațiile mai multe, dar mai greu de înțeles. Munca mai multă, dar mai puțin valoroasă.

Colac peste pupăză, poluarea a devenit, brusc, un bau-bau care nu mai poate fi evitat. Noi l-am crescut pe acest Smaug, e vina noastră că s-a dezvoltat haotic, nu am știut să-l dresăm, iar apoi am decis să nu ne gândim la consecințe. În speranța că poate alții, urmașii noștri, vor fi nevoiți să dea piept cu realitatea și să găsească soluțiile.

Da, am fost un astfel de ignorant

Dar iată-mă acum ”de partea cealaltă a baricadei”.

Ca orice băiat, am fost pasionat de mic de mașini, poate chiar am dezvoltat o mică obsesie pentru zeul pe patru roți. Așa am ajuns la facultatea de Autovehicule Rutiere, iar apoi jurnalist auto vreme de peste un deceniu. Am fost un petrolhead. Înnebunit după mașinile sport, după sunetul evacuării unui motor V8, cântând ode de bucurie la lansarea oricărei mașini cu porniri războinice.

Am ridicat în slăvi de multe ori mașinile puternice. Probabil i-am influențat pe mulți să creadă în legătura dintre mașină și personalitatea umană. Am trăit experiențe multe la volanul diverselor mașini testate și acum realizez că am scris mult, foarte mult (poate prea mult?) despre mașini și despre domeniul auto, în general.

Și totuși, acum nu mai sunt petrolhead.

Aici e paradoxul: tocmai faptul că am învățat atât de multe despre mașini m-a făcut să-mi dau seama că lumea auto actuală este o iluzie. Și, prin extensie, lumea în care trăim, cu gadgeturile ei, cu nevoia unui nivel de trai cât mai bun, cu lăcomia de a deține cât mai multe posesiuni și cât mai mulți bani, cu dorința de fi cât mai sus pe scara ierarhică.

Am înțeles, puțin câte puțin, care e problema

Când eram mic, am experimentat inhalarea gazelor de eșapament. Mi se părea un miros îmbătător, pentru că provenea de la măria-sa mașina. Și totuși, părinții mi-au spus că e un gaz toxic, că îmi face rău dacă stau cu nasul în țeava Daciei. Ok, și atunci de ce lăsăm gazul ăsta toxic afară, să îl respirăm și să ne facă rău? Nimeni nu mi-a răspuns la această întrebare, care probabil mi-a rămas în subconștient.

Ceva mai târziu, când făceam drumul între Sighetu Marmației și Baia Mare, pe muntele Gutâi, în autobuze execrabile, mi se făcea rău permanent de la fumul de motorină arsă care intra prin toate crăpăturile în compartimentul pentru pasageri. ”Fii bărbat!” îmi spuneau ceilalți, deși nici ei nu se simțeau prea bine. Nu rezistam, mi se făcea rău de fiecare dată. De ce?

Nici în casă, nici la școală nu mi s-a dat un răspuns concludent. Doar peste ani și ani aveam să aflu singur, de pe internet, care sunt efectele asupra sănătății umane ale emisiilor poluante rezultate din arderea motorinei. Iar senzația de vomă este printre cele mai ”lejere” efecte. În rest, emisiile dieselului sunt considerate acum atât de periculoase, încât pot produce și cancer. Sincer, mi-e teamă să îmi fac un control în acest sens…

În liceu, la chimie, era să rămân corigent (asta este, nu suntem făcuți să ne placă orice), dar am reținut câte ceva de rău despre acidul sulfuric. Sau despre cel clorhidric. Ori despre monoxidul de carbon. Despre ozon și oxizii de azot. Culmea, la facultate am aflat foarte rapid că procesele de ardere din motoarele termice au ca rezultat tocmai chestii din astea neplăcute.

Dar nimănui nu părea să îi pese de acest lucru. Sau de poluarea rezultată din procesele miniere și de fabricare a metalului pentru motoare și caroserii. Ori de poluarea rezultată din extracția, procesarea și prelucrarea petrolului pentru a obține combustibili și diverse materiale plastice pentru mașini. Și câte și mai câte.

Niciun profesor nu a pus problema ineficienței motoarelor cu ardere internă. Dimpotrivă, am învățat doar că ”pot fi mai eficiente”. Orice mică evoluție în materie de injectoare, ungere, aprindere, design al pistoanelor și supapelor, EGR, turbo, catalizator, etc. trebuia văzută ca o mare descoperire, ca un mare progres. În condițiile în care poluarea nici măcar nu era menționată, pierzându-se printre diversele formule.

În paralel, odată intrat în lumea presei auto, experimentam pe viu și la cald efectele din viața reală ale lucrurilor teoretice pe care le învățam la facultate: demaraje bruște, schimbări rapide ale treptelor, urcări nemiloase în ture, atingerea unor limite din ce în ce mai riscante. Automobilul, acest prieten la cataramă, această amantă nebunatică, acest obiect al dorinței…

Pe altarul automobilului erau sacrificate sute de miliarde de dolari, sute de milioane de ore de muncă și milioane de trilioane de neuroni. Pentru a obține economia de 0,01 litri/100 km și scăderea de 0,01 secunde la demarajul până la 100 km/h. Și toate astea mi se păreau normale, pentru că eram un petrolhead care și învăța în detaliu despre obiectul adulației.

Până când am condus prima mașină electrică

Un Mitsubishi i-MiEV. O ”caricatură”, cum era numit de restul colegilor de breaslă sau de către diverșii privitori. De fapt, micul i-MiEV era un pionier în lumea mașinilor electrice. Însă, ca orice pionier, a fost nevoit să dea piept cu oprobiul publicului, care nu înțelege, de fapt, ce înseamnă evoluția.

Pentru mine, a fost o revelație. Accelerație mai rapidă decât a unui Volvo de 300 CP, cu tracțiune integrală, până pe la 60 km/h. Stabilitate demnă de un BMW M3 în curbe, datorită bateriei plasate în podea. Silențiozitate mai bună decât în orice S-Class sau Lexus LS. Autonomie suficientă pentru nevoile de transport din traficul urban. Doar prețul era marele minus al tehnologiei inovatoare.

i-MiEV a reprezentat începutul sfârșitului pentru mentalitatea mea de petrolhead. M-a făcut să dau la o parte screensaver-ul miticului automobil și să accept, în sfârșit, că tehnologia motoarele cu ardere internă este, de fapt, dovada că lumea auto a stagnat în ultimul secol. Mai mult, atunci de-abia am aflat că mașinile electrice au precedat mașinile cu motoare convenționale!

A fost o lovitură grea pentru inginer, pentru jurnalistul auto, pentru fanul mașinilor normale.

Am condus ulterior mai multe mașini electrice și hibride, dar, evident, și cu motoare normale. Însă, la fel ca într-un joc de domino, o piesă în cădere antrena demontarea unei alte idei fixe, descoperea o nouă gaură în logica de petrolhead, mă făcea să caut noi informații despre ce înseamnă activitatea industrială și cum afectăm mediul de care, culmea, depindem pentru a exista.

M-am schimbat. În sensul că, odată ce am început să înțeleg mai multe despre poluare și efectele ei, a început să-mi pese mai mult de ceea ce facem. Și cum putem să reparăm ceea ce am stricat până acum. Și de ce merită promovate energiile regenerabile, tehnologiile nepoluante, un mod de viață sustenabil, etc.

Nu susțin că aș fi devenit un ecologist serios

Dar acum, că nu mai am mașină, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă că nu mai contribui la poluarea auto. Mă simt bine să știu că separ gunoiul menajer de plastice și de hârtie. Mă bucur când, împărtășindu-le și altora lucruri despre noile tehnologii sau problemele schimbărilor climatice, văd că aceștia ajung să le conștientizeze. Și poate astfel contribui infinitezimal la schimbarea în bine de care vorbeam la început.

”Pic cu pic se face lacul”. Sunt convins că, mai curând decât se așteaptă mulți, schimbarea de mentalitate a lumii va avea efectul unui tsunami. Unora le e teamă că vor scăpa frâiele marelui joc economic (da, Big Oil, la voi mă refer…), altora le e teamă pur și simplu de schimbare, iar câțiva se tem că nu mai putem evita extincția.

Money means shit if you can’t live anymore

Iportant cred eu că este să nu ne ascundem după deget și să înțelegem ce am greșit și cum putem remedia greșelile. Și să acceptăm că nu suntem infailibili, dar nici neputincioși. Viața merge mai departe, dacă vrem. Nu e nevoie de discursuri înălțătoare sau soluții miraculoase, ci doar de voința comună.

Și, pentru că trăim într-o lume a banilor, am ajuns să înțeleg că, până la urmă, goana după profit este bună doar dacă înțelegi care este acel profit: nicidecum ”verzișorii”, ci verdele naturii care ne asigură existența. Degeaba se fac munți de bani din poluare, dacă acești bani nu-ți pot cumpăra soluția de a evita extincția. E o logică atât de simplă!

Eu sunt ecoprofitor. Tu ești ecoprofitor?

Fii ECOPROFIT.OR!

editorial oraan ecoprofitor

SOURCEoraan.ro
SHARE